Afectiunea...avem nevoie?


Afectiunea...avem nevoie?

A da si a primi afectiune

Suntem fiinte sociale. Avem nevoie de relatii si nu putem trai fara acestea.
In aceste relatii ne invartim intre a cere – a da – a primi – a refuza. In functie de aceste demersuri si cum stim sa le facem, suntem in echilibru cu noi si cu ceilalti sau dimpotriva, ii ranim, sau suntem raniti. Tranzactionam intre noi astfel, diverse mesaje pozitive sau negative, tranzactionam afectiunea. Cum sunt aceste mesaje, depinde de cum le transmitem, dar si cum sunt percepute de cel care le primeste. Si ma refer aici la mesaje sub forma de cadouri, atentie, o vorba buna, o apreciere sau imbratisare, sau la mesaje negative, care sunt percepute prin prisma comparatiilor, judecatilor de valoare, acuzatiilor, culpabilitatilor.

Nestiind sa cerem si sa primim, deseori nu ne mai permitem sa avem nevoie de nimic. „Nu am nevoie de la nimeni de nimic, nu sunt obligat fata de nimeni”. Putem ajunge insa la a refuza tot ce ne ofera viata, ajungand chiar la depresie. Altii isi neaga propriile nevoi pana in momentul in care li se pare ca au daruit destul si nu au primit suficient. Atunci apare revolta si bineinteles retragerea celorlalti, ca urmare singuratatea. Ideal ar fi sa daruim in mod egal, sa avem grija in permanenta de celalalt si de noi insine.

Ne nastem cu nevoia de afectiune si o cerem de mici copii...suntem dependenti de afectiune: o imbratisare, atentie, o vorba buna, o apreciere. Daca nu primim aceasta afectiune, nu putem castiga echilibrul dezvoltarii si existentei noastre. Cand trecem prin momente dificile (cum ar fi depresia, boala, schimbari de viata) avem nevoie mai multa. Unii dintre noi au o mai mare nevoie de gesturi specifice afectivitatii: sarutari, mangaieri... Altora le sunt suficiente doar cuvinte de incurajare si apreciere.

Afectivitatea inseamna deci a da si a primi. Multi invata sa dea dar nu stiu sa primeasca, dupa cum multi nu stiu sa ceara ce au nevoie, ori din cauza ca se asteapta la un refuz, ori ca simt ca nu merita sau nu vor fi intelesi. Necerand, astfel, vom acumula frustrari, resentimente imptriva celor care nu ne inteleg si nu ne ofera. A cere este un demers care se invata. Pentru ca, de unde sa stie celalalt ce am nevoie? Daca nu ne asumam riscul sa cerem, asteptand doar ca celalalt sa inteleaga cererea a ceea ce nu indraznim sa cerem, riscam sa ne petrecem o parte din viata reprosandu-i celalalt, ca sa nu mai vorbim de frustrarile acumulate, resentimente si ranchiuna. Invatati asadar sa cereti!

Femeile stiu sa ofere aceasta afectiune mai bine decat barbatii, acestia din urma preferand sa cumpere un cadou sau sa faca un serviciu in locul vorbelor frumose, a declararii emotiilor sau iubirii sau oferirii unei imbratisari. Nu putem spune insa ca barbatii nu au si ei nevoie de afectiune, insa nu recunosc sau nu stiu sa ceara. De multe ori un comportament agresiv din partea unui barbat are in spate tocmai o nevoie nedeclarata de afectiune.

Copiii au mai mare nevoie de afectiune decat adultii, iar in functie de afectiunea primita ei se dezvolta. Problema e ca in prezent, mamele sunt implicate in activitatea profesionala din ce in ce mai mult, parintii vin seara obositi si nu au timp sau chef sa ofere copiilor atentie. Ignori constant cererea copilului de a primi atentie, iar atunci cand stai cu el de fapt te uiti la televizor sau te gandesti la problemele de servici... toate acestea influenţează sănătatea şi echilibrul emoţional al celui mic.

Lipsa de afectiune din copilarie poate duce la maturitate la pierderea respectului de sine, la pesimism, intoleranta, diferite frustrari, stres, lipsa de autocontrol, dificultati in stabilirea unei relatii intime, autentice, bazate pe incredere si afectiune, uneori avand o predominanta agresiva si violenta, chiar la obezităţie infantile, slăbirie excesiva, dificultăţi motorii, pasivitate, hiperactivitate sau agresivitate. Multi parinti cred despre copilul lor ca e ADHD, cand de fapt copilul cere atentie in felul lui. E mult mai grav sa nu dai atentie copilului, decat sa il certi sau sa il bati. Mai mult, acesti copii privati de afectiune au atitudini si comportamente antisociale si obtin rezultate mediocre la scoala. Copilul iubit „pe fugă“ devine, de obicei, un adult agresiv şi lipsit de entuziasm, nesigur şi plin de angoase, superficial in raporturile cu persoanele de sex opus.
În acelaşi timp, se poate vorbi despre un alt fenomen, al parintilor cu bani, care simtindu-se vinovati de absenta lor cauta sa cumpere dragostea copilului cu bani sau cadouri. Ei sunt copiii materialişti, obişnuiţi de familie să lase deoparte sentimentele in locul bunurilor materiale. Aceşti copii cresc fără a fi capabili de a da sau de a primi afecţiune. În schimb, ei sunt intotdeauna gata să facă schimb de cadouri.
Ritmul de viata rapid al parintilor nu poate fi inteles de un copil. Ei sunt mai lenti si au nevoie de timp pentru a se adapta. Fa-ti timp asadar sa respiri, sa stai cu copilul tau....doar cu el, fara televizor, telefoane, sau atentie in alte parti.
Pe de alta parte, un exces de afectivitate poate sa deformeze comportamentul individului. De exemplu, un copil alintat, care a fost sufocat cu afectiunea parintilor, se va confrunta la varsta adulta cu probleme de adaptare la locul de munca si va face fata mai greu acestora. In alte cazuri, copilul alintat va deveni un adult egoist. Copilul hiperprotejat reacţionează la fel ca şi cel neglijat: este apatic, dezorganizat, bolnăvicios. De aceea părinţii nu trebuie să scape din vedere unul dintre cele mai importante drepturi ale copilului - dreptul la autonomie.
Dozati astfel afectivitatea oferita copiilor si respectati-le autonomia! Copilul e o fiinta libera...nu e proprietatea parintelui. Noi avem doar datoria de a fi alaturi de ei in cresterea lor si de a le arata dragostea.