Comunicarea echidemna


Comunicarea echidemna

Supǎratǎ pe educatoarea fiului de 4 ani pentru cǎ aceasta insista sǎ fie dus la neuropsihiatru pe motiv ca nu stǎ locului, cǎ ȋi place sǎ facǎ puzzle ȋn loc sǎ se joace cu copiii, cǎ merge ȋn baie și se joacǎ la robinet, cǎ e prea preocupat de mașinuțe la o vȃrsta la care ceilalți par a fi preocupați de creioane colorate, etc., mama rostește cu o urmǎ de indoialǎ cǎ fiul ei i se pare normal, chiar dacǎ e mai curios și mai zvǎpǎiat din fire, dar sfatul educatoarei o neliniștește. Neliniștea provinde printre altele din faptul cǎ ea și educatoarea au comunicat de pe poziții inegale: eu știu și te sfǎtuiesc – tu crede-mǎ și fǎ cum ȋți spun, altfel ceva rǎu vi se va ȋntȃmpla.

“Trebuie sǎ faci ceva sǎ nu mai caute peste tot, cǎ te face de rusine!” a primit o altǎ mamicǎ instuire de la cineva din anturaj. Astfel, ea – supusǎ – și-a luat copilul deoparte și i-a explicat acestuia cǎ nu e frumos sǎ scotoceascǎ prin sertarele altora, cǎ e rușine, l-a amenintat cǎ vor pleca și chiar au plecat, dar copilul ȋncǎ nu a renunțat la curiozitatea lui. Mama ȋn schimb a concluzionat suspinȃnd cǎ e greu sǎ fii pǎrinte și cǎ tare greu de controlat mai sunt copiii. Deznǎdejdea s-a nǎscut din nou ȋntr-o confruntare neechidemnǎ ȋntre mamǎ și alt adult cu rol temporar de expert, dar și din instinctul ei care intrǎ ȋn conflict cu politica socialǎ: nu și-ar controla copilul, ci l-ar lǎsa liber sǎ exploreze, sǎ construiascǎ, sǎ creascǎ frumos, dar sunt atȃtea guri care ȋncearcǎ sǎ o controleze pe ea, ȋn numele unor idealuri și din dorința pǎstrǎrii unei ierarhii de putere. Rǎspunderea socialǎ ne este promovatǎ din pruncie, foarte adesea ȋn detrimentul dezvoltǎrii rǎspunderii pentru sine. Prima se confundǎ des cu generozitatea, cealaltǎ se confundǎ des cu egoismul, și-atunci prǎpastia dintre ele se lǎrgește.

Presiunea spre conformare la anumite reguli, presiune venitǎ din partea celorlalți, poate fi disconfortantǎ, tocmai pentru cǎ toți simțim nevoia sǎ fim ȋn primul rȃnd noi inșine, apoi inteleși, acceptați așa cum suntem, apreciați chiar, și nu criticați sau fortați sǎ "stǎm cuminți", spre a ȋnlatura orice iminențǎ a vreunui conflict. Cȃt suntem supuși, se interpreteazǎ cǎ suntem bine educați. Cȃnd indrǎznim sǎ dezbrǎcǎm uniforma pe care ne-a prescris-o la naștere societatea ȋn care ne aflǎm, cei din jur sar ca arși, pe deoparte ȋncercȃnd sǎ opreascǎ ceea ce nici ei insiși n-au avut voie sǎ facǎ și sǎ obținǎ, chiar dacǎ au vrut la randul lor, pe de altǎ parte ȋncercȃnd sǎ ținǎ sub control evenimentele, oamenii, copiii mai ales, care propun la fiecare pas schimbarea, așa cum ei ȋnșiși cu fiecare pas se schimbǎ, dezvoltȃndu-se, explorȃnd, ȋnvǎțȃnd, punȃnd la ȋndoialǎ valori ȋnrǎdǎcinate și experimentȃnd cu noutatea. Noi putem urma copiii ȋn creșterea lor, crescȃnd laolalta cu ei. Prea adesea ȋnsa ȋi oprim, le tǎiem aripile, le decupǎm fiecare mlǎdițǎ de originalitate, nu cumva sǎ sarǎ ȋn evidențǎ cu altceva decat capacitatea de-a se conforma sau spiritul de sacrificiu de sine. Inclin sǎ cred cǎ inventatorii sunt rari, pentru cǎ rareori reuseste un copil sa scape intreg din lupta pentru propria-i libertate de a-și valorifica potențialul și a se bucura de propria lui valoare existențialǎ. Premisa de la care pornim mai des este cǎ un copil ar fi o ființǎ sǎlbaticǎ ce are nevoie de socializare ca sǎ poatǎ trǎi printre oameni și cǎ noi adulții ȋi formǎm și creștem – de fapt ei cresc singuri și se formeazǎ singuri, ȋnsoțiți doar de noi și sub influența stǎrilor emoționale și experiențelor pe care le prilejuim lor. Insǎ pentru nu știu ce motiv, ne place sǎ ne atribuim nouǎ succesele copiilor (ca buni pǎrinți), și copiilor eșecurile lor (ca rǎi sau neascultǎtori).

Cum comunicǎm ȋmputernicind pe celǎlalt, fie el adult sau copil? Voi folosi exemplul personal. Le spun pǎrinților cǎ pot sǎ ȋmi vorbeascǎ, sǎ ȋmi scrie, sǎ ȋmi cearǎ ajutorul, pentru cǎ rǎspund cu drag. Le ofer, dar le permit sǎ aleagǎ dacǎ vor cere ceva de la mine sau nu. Propunerea mea este sincerǎ, nu fabricatǎ – gǎsesc util sǎ mǎ provoace la discuție, sǎ ȋmi povesteascǎ despre experiențele lor, despre cum s-au descurcat și cum ȋi afecteazǎ impasul. In felul acesta ȋmi mai pun și eu gandurile in ordine și mai invǎț cȃte ceva nou – deoarece fiecare pǎrinte cu care intru ȋn contact are alt gen de combinație de probleme cu care se confruntǎ, și nici o soluție nu seamǎnǎ cu alta, de-asta nu are sens sǎ vehiculez rețete, iar deschiderea din ȋntȃlnirea cu pǎrinții mǎ ajutǎ sǎ nu mǎ blochez nici eu ȋn concepții rigide despre parentare. Tot ce recomand este sǎ fie pǎrintele atent și la copil și la el ȋnsuși și sǎ ȋși invite propriul copil ȋn gǎsirea de soluții ca sǎ fie bine și pentru unul și pentru celǎlalt, așa cum eu sunt atentǎ la pǎrintele care ȋmi vorbește, ȋncerc sǎ ȋnțeleg dificultǎțile și interesele sale și ȋl invit alǎturi de mine la gǎsirea de soluții care i se potrivesc, pentru ca pǎrintele sǎ poatǎ sǎ se lipseascǎ oricȃnd de aportul meu, sǎ ȋi fiu doar opțiune pe viitor, iar nu necesitate.

Prima premisǎ de la care avem nevoie sǎ pornim pentru a avea o șansǎ realǎ ȋn comunicarea eficienta cu copiii noștri este certitudinea cǎ ei sunt competenți, cǎ aspirațiile, interesele, sentimentele și problemele lor sunt la fel de importante pentru ei ca ale adulților.

Cum comunicǎm echidemn, asumȃndu-ne rǎspunderea pentru noi ȋnșine permițȃnd celuilalt sǎ ȋși asume rǎspundere pentru el ȋnsuși? Imagineazǎ-ți cum ai vorbi cu un adult și pe același ton vorbește și cu copilul, mǎrturisește-i gȃndurile și așteptǎrile tale, doar mai clar și mai pe scurt și folosind persoana ȋntȃi, de exemplu: “nu vreau sǎ mǎ joc cu tine acum – acum vreau sǎ citesc o carte”; sau: “nu ȋmi place cȃnd mǎ muști, pentru cǎ mǎ doare, te rog de aceea sǎ nu mai faci asta și sǎ-mi spui altfel ce te supǎrǎ” – dacǎ realmente ȋi dai de ales, va alege uneori așa cum dorești și tu, alte ori alegerea sa nu se va potrivi exact cu așteptǎrile tale, dar copilul ȋntotdeauna va coopera: fie luȃnd o poziție complementarǎ pǎrintelui, fie imitȃnd modurile de adaptare care par sǎ ȋi reușeascǎ pǎrintelui. Prin urmare, comportamentul lor ȋntotdeauna exprimǎ ceva despre relația dintre noi. In comunicarea verbalǎ cu copiii este mai eficient sǎ folosim persoana ȋntȃi, prin care eu practic afirm cine sunt eu și ce vreau și ȋmi manifest ȋn același timp grija fațǎ de copil, nu ca și cȃnd el nu poate fǎrǎ mine, ci ca și cȃnd scopul meu și al lui deopotrivǎ este sǎ ȋl ajut sǎ poatǎ farǎ mine folosind calitǎțile și talentele lui.

Ce ȋnseamnǎ lipsa de echidemnitate? Cȃnd cineva te criticǎ pentru “cȃt de greșit ȋți educi copilul” iar tu ȋncepi sǎ ȋți faci griji și sǎ te ȋndoiești de propriile abilitǎți, ȋntre tine și acea persoanǎ este o relație inegalǎ și ne-echidemnǎ de pǎrinte-copil, ȋn care tu esti copilul amenințat de celǎlalt care e pǎrintele. Dar pentru cǎ tu ești adult, ia toate sfaturile tuturor, inclusiv ale medicului, inclusiv ale mele, gȃndește-te cu mintea ta și cu sufletul tǎu la ele și dacǎ n-au sens sau logicǎ pt tine, aruncǎ-le la gunoi, pentru cǎ jumatate din ce spune lumea (inclusiv eu) se bazeazǎ pe propria experiențǎ de viațǎ, nu pe cunoașterea obiectivǎ a situației tale, oricȃte detalii le-ai da. Deci, și cȃnd primești un tratament sau o rețetǎ, tu decizi dacǎ o folosești sau nu. Rolul profesionistului e sǎ ȋți spunǎ partea bunǎ și partea proastǎ a tratametulu și tu sǎ alegi informat dacǎ ȋl faci sau nu. Intre copil și pǎrinte, ȋn locul luptei de putere ȋn care unul cȃștigǎ și altul pierde, iscusința pǎrintelui va consta ȋn a-și folosi creativitatea pentru a lucra ȋmpreunǎ cu copilul la generarea de soluții din care fiecare sǎ cȃștige, fiecare sǎ fie respectat, apreciat, vǎzut, luat ȋn calcul ca important și ca avȃnd o integritate personalǎ de protejat și de dezvoltat.

Fiecare comportament exprimǎ competențe ale copilului și tendința lui ȋnnǎscutǎ de a coopera. Dacǎ nu te ascultǎ copilul tau, poți fi mȃndru ca pǎrinte pentru cǎ este o calitate sǎ se lupte pentru ce vrea și pentru ce are nevoie și ȋn același timp te provoaca sǎ iți dezvolți și tu aceastǎ calitate, la care poate ai renunțat cȃnd erai la rȃndul tǎu copilul alor tǎi și ți se spunea cǎ nu ai voie sǎ dai replicǎ pǎrinților tǎi – se chema cǎ “le ȋntorci vorba” și se pedepsea prin eticheta de “nerușinat”, aplicatǎ uneori cu forțǎ fizicǎ suficientǎ pentru a face impact, chiar mai mare decȃt necesar și util.

Dacǎ aleargǎ mult și face tot felul de “prostii”, poți fi mȃndru ca pǎrinte pentru cǎ e o calitate sǎ experimenteze din propria inițiativǎ – poate sǎ ȋși transfere acelasi elan și la invǎțǎturǎ. Mai mult, copiii au nevoie sǎ ȋși canalizeze energia fizicǎ și agresivitatea innascutǎ, iar “zvǎpǎiala” poate fi tocmai procesul prin care ȋși dau seama cum pot ei sǎ facǎ asta, printre altele ȋnțelegȃnd și cum ȋi poate deranja pe ceilalti și ce le este pe de altǎ parte mai ușor de acceptat. De-asta daca de exemplu face prea multǎ gǎlǎgie sau stricǎ ceva de-al tǎu, poți sa ii spui clar și direct cǎ pe tine te deranjazǎ și cǎ vrei sǎ se opreascǎ, altfel ȋl vei opri tu -- si dacǎ e cazul te pui ȋn fața lui și ȋți aperi lucrurile de el. Nu ȋl bați, nu ȋl agresezi, nu ȋl pedepsești, doar ȋi ȋngrǎdești unele manifestǎri, zici : “aici nu te las pȃnǎ nu voi simți cǎ ești pregǎtit” regulile bune sunt ca niște ziduri - au rolul de a proteja ceva. Regulile rele (exemplu critica, pedeapsa, luatul cu fortza, etc) sunt ca armele, taie aripile, distrug elanul vital al copilului și ȋi sporesc instinctul agresiv). Mai poți ține cont cǎ și copilul e un viitor adult și cǎ chiar dacǎ e mic, ocupațiile lui sunt la fel de importante ca mersul la servici pt noi; si chiar dacǎ e mic, stǎrile lui emoționale sunt la fel de intense ca ale noastre, și de importante. Copilul nu știe (cu cȃt e mai mic) care este diferența dintre ce poftește și are nevoie - iar asta nu ȋi poti spune tu, ci tu poti doar sǎ ȋl ajuți treptat sǎ ȋși dea seama singur. Tu il poți ȋnvǎța cum sǎ se auto-analizeze, sǎ se ȋntrebe singur: oare de ce vreau asta? La ce ma ajutǎ? Se supǎrǎ cineva prin asta? Pot și altfel? etc..

Orice comportament al copilului poate fi privit din perspectiva unei competențe ȋn plinǎ manifestare. Dacǎ ȋnvǎțǎm sǎ observǎm calitatea care stǎ la baza unui comportament, cred cǎ avem șanse sǎ intervenim cu atenție și prețuire, ca nu cumva ȋn numele conformismului și rǎspunderii sociale sǎ-I rǎpim copilului abilitǎți de care se poate folosi cu succes ȋn viațǎ, ci sǎ ne luǎm timp, efort creativ și rǎbdare pentru a-i descoperi fascinațiile, nevoile și punctele de vedere și a-i pune ȋntrebǎrile potrivite pentru a-l susține ȋn autocunoaștere.

Anca Tiurean, 2012

Corespondenta cu autorul se poate realiza utilizand urmatoarea adresa de email: psihoterapiefamiliala@gmail.com