Constelații familiale - Ritualuri sistemice

De ce uneori simți că nu ești tu?

Sunt momente în viață când simțim că, oricât am încerca, lucrurile nu se leagă. Apare o oboseală grea, o confuzie interioară sau o senzație că trăim „pe jumătate”. Parcă lipsește ceva. Parcă nu suntem întregi. Nu simțim bucuria vieții cu adevărat. Nu suntem ancorați în inima noastră.

E firesc. Pentru că părți din noi au rămas prinse în trecut, în povești dureroase, în suferința altora — uneori a părinților noștri, alteori a strămoșilor. Funcționăm așa, „în bucăți”, și nici nu ne dăm seama. Dar corpul știe. Sufletul simte.

Dintr-o altă perspectivă, în multe dintre aceste părți rămâne blocat copilul nostru interior – acel „eu” vulnerabil, sensibil, cu emoții mari și nevoia profundă de a fi văzut, iubit, protejat. În fața unei traume, acel copil se retrage. Se ascunde. Se oprește din a mai simți, pentru că simțirea a fost prea dureroasă.

Și-atunci, deși creștem, deși devenim adulți, rămânem cumva cu acel gol: căutăm validare, iubire, sens — dar nu de aici și acum, ci dintr-un timp înghețat undeva în noi.

Atunci când trăim o traumă — fie că vorbim despre abandon, pierdere, umilință, frică intensă, un accident, o despărțire sau chiar o naștere dificilă — se activează un mecanism profund de protecție. Ne separăm de acea parte din noi care simte durerea, pentru a merge mai departe. Supraviețuim. Zâmbim. Continuăm. Dar partea aceea rămâne undeva înăuntru, nemișcată, neauzită.

Și cu timpul, toate aceste „bucăți” încep să cântărească greu:
Ne simțim blocați.
Relațiile nu merg.
Ne e greu să ne bucurăm.
Tragem de noi.
Ne sabotăm fără să înțelegem de ce.
Pentru că acele emoții neexprimate, acele momente neprocesate, încă trăiesc în noi — chiar dacă le-am băgat sub preș de ani de zile.

Și mai e ceva. Nu purtăm doar ce ni s-a întâmplat nouă. De multe ori, dintr-un fel de iubire oarbă, profundă, preluăm poveri din familia din care venim. Povești dureroase, tăceri apăsătoare, pierderi, avorturi, secrete, vinovății, loialități inconștiente. Nu o facem cu intenție — o facem pentru că, la un nivel profund, vrem să aparținem. Vrem să ajutăm. Vrem să ne conectăm.

Dar asta nu ne vindecă. Doar ne încarcă.

Există multe forme de terapie care aduc la suprafață aceste răni vechi, aceste părți pierdute. Dar, din toată experiența mea, cred cu toată inima că una dintre cele mai profunde căi de a te regăsi este prin Constelațiile Familiale.

Pentru că în Constelații, nu doar vorbești despre suferință — o vezi. O simți. Îi dai un chip. O recunoști. Și, pas cu pas, îți aduni sufletul la loc. Ceea ce era rupt, începe să se așeze. Ceea ce era rătăcit, găsește drumul spre ACASĂ.

Dacă ai fost deja la un atelier, știi despre ce vorbesc. E ca și cum timpul se oprește. Ca și cum sufletul ți se arată. Iar dacă n-ai fost încă, te invit cu inima deschisă să vii. Să te oprești o clipă. Să privești altfel. Să-ți aduci bucățile acasă.

Atelier de Constelații Familiale — altfel.
Un spațiu pentru întregire, pentru împăcare, pentru regăsire.